Grigore Caraza s-a născut pe 1 februarie 1929 la Călugăreni – Poiana Teiului, judeţul Neamţ, fiind al cincilea fiu din cei şase ai familiei Ioana şi Vasile Caraza.

După ce termină şapte clase în comuna natală, Poiana Teiului, din judeţul Neamţ, Grigore Caraza se înscrie la Şcoala Normală „Gheorghe Asachi” din Piatra-Neamţ (şcoala de învăţători), pe care este obligat să o întrerupă din cauza situaţiei materiale a familiei. Totuşi, în anii 1948 – 1949 activează ca învăţător la şcoala din satul Călugăreni-Neamţ, de unde la 31 august 1949 este arestat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Este condamnat pentru 8 ani de zile, eliberat pentru foarte scurt timp, rearestat şi condamnat politic la 23 de ani pentru aceleaşi motive. Este eliberat din nou în anul 1964, iar în anul 1966 îşi reia studiile la Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. În anul 1970 este arestat şi condamnat din nou pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. În anul 1977, când i s-a propus să fie eliberat, a refuzat categoric să iasă din puşcărie. După trei zile de presiuni ale directorului puşcăriei, Grigore Caraza nu a cedat, aşa cum nu cedase la nicio altă ispitire în anii grei de temniţă. Nu a acceptat sa fie „eliberat” şi în a patra zi a trebuit să vină Generalul Vasile Ionel, trimis de Nicolae Ceauşescu, şi să îl determine să părăsească puşcăria, lucru care s-a întâmplat, în cele din urmă, după alte câteva zile de „negocieri” aprinse…

În 1979 îşi ia Bacalaureatul, la vârsta de 50 de ani. În anul 1980 părăseşte ţara şi se exilează în SUA, la New York. Aici se căsătoreşte în anul 1995 cu fosta lui profesoară, Rodica-Ştefania, devenită Caraza. În anul 2001 se repatriază în România, la Piatra-Neamţ, împreună cu soţia.

În anul 2004, Grigore Caraza a publicat o carte de memorii, intitulată „Aiud însângerat”, în care a consemnat perioada petrecută în detenţie, la Aiud. Tot în anul 2004, Grigore Caraza a devenit Cetăţean de onoare al comunei Poiana Teiului, iar în anul 2007, Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ.

Grigore Caraza împlinise doar 20 de ani când a pornit pe drumul Golgotei, lăsând acasă încă cinci frați și părinții în lacrimi. Era un sprijin acasă, îl ajuta pe tatăl său la muncile agricole, dar nu-și neglija nici meseria îndrăgită, aceea de a se îngriji la școală de copiii din satul său, Poiana Teiului, de la poalele Ceahlăului. Era sfârșitul vacanței școlare când, pe 31 august 1949, au venit să-l ia milițieni și securiști. Tocmai își ajuta tatăl la coasă.

Trecut prin anchete dure ale Securității, a fost condamnat, prin Sentința nr. 166 din 18 februarie 1950, la opt ani închisoare, ca organizator al Frăției de Arme din districtul Ceahlăul. Difuzase manifeste, inițiind și o colectă de bani pentru această organizație.

I s-a făcut o înscenare prin agentul Constantin Hruşcă, venit ca învăţător în Pipirig, şi care a preluat de la Caraza, în complicitate cu direcţia şcolii din Poiana Teiului, documentele Frăţiei.

Grupul organizat de el a fost legat de organizaţia Gărzile lui Decebal, condusă de călugărul Filaret Gămălău, fost stareţ al Mănăstirii Rarău, vândut Securităţii de cumnatul său, I. Roşu, din Poiana Teiului, şi de Dumitru Irimescu.

Pornit pe drumul infernului comunist din România, Grigore Caraza a primit trei condamnări, însumând 47 de ani, pronunţate de instanţele judecătoreşti comuniste. A executat 21 de ani din cei 47, cea mai lungă perioadă de detenţie executată de un deţinut1.

Calvarul parcurs de acest om de legendă este prezentat în cartea Aiud însângerat, o relatare zguduitoare despre perioada celor 17 ani petrecuţi numai în Aiud dintre care opt în Zarcă. Este un om de excepţie, care nu a cunoscut compromisul, ci a fost prezent în toate acţiunile protestatare îndreptate contra măsurilor de exterminare încercate de conducerea închisorii.

Înzestrat cu o memorie ieşită din comun, a înregistrat în memorie poeziile lui Radu Demetrescu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic, fiind socotit biblioteca ambulantă a închisorii, purtând versurile ca pe o hrană spirituală prin izolările şi celulele închisorilor, apoi de-a lungul deceniilor şi aducându-le şi în lumea liberă.

Eliberat după prima condamnare, a fost trimis cu pedeapsă administrativă la Răchitoasa, în Bărăgan, de unde pe 20 septembrie 1959 a fost rearestat cu un grup de 11 foşti deţinuţi dintr-un lot de 62 D.O.-işti, torturat prin anchete şi condamnat de data aceasta la 23 de ani muncă silnică, prin Sentinţa nr. 349/16.06.1959, a Tribunalului Militar Constanţa. Ţinut cu lanţuri la picioare, după 106 zile a fost transferat la Jilava şi după o lună a fost trimis la Aiud.

Aici, după o izolare cruntă, pe 29 noiembrie 1962, i s-a cerut să-şi precizeze poziţia faţă de ceea ce începuse colonelul Gheorghe Crăciun: reeducarea, adică îngenuncherea în faţa regimului şi negarea trecutului, pe care trebuia să-1 batjocorească, acuzându-şi toţi cunoscuţii.

Faţă de aceasta, Caraza a răspuns liniştit şi calm: „nu pactizez cu acei care vor să-mi mutileze conştiinţa”. Imediat a fost izolat şi supus unui regim de exterminare.

Pe 13 ianuarie este dus în teribila Zarcă. Amintindu-şi cu lux de amănunte această sinistră perioadă, Grigore Caraza scrie: „Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964. … Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte bătută de vânturi şi ploi s-au rostogolit cu vuiet şi trăsnet … Ba, mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi în acelaşi timp scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până acolo, încât au ucis în ei şi instinctul de conservare”.

În aceste condiţii, refuzând permanent de a colabora cu direcţia închisorii, Grigore Caraza a executat 65 de zile de izolare dură, cu un regim de exterminare, în urma căreia se prăbuşise pe duşumea şi nu-şi mai simţea picioarele şi mâinile.

La începutul anului 1964 s-a încercat scoaterea cu forța a celor din Zarcâ, pentru a-i duce la club să audă autodemascările celor ce acceptaseră reeducarea. S-a folosit forţa miliţienilor, dar a fost degeaba. Deţinuţii se ţineau de paturi, de tocul uşii şi nu au putut fi urniţi. Atunci s-au instalat difuzoare pe coridoare şi se deschideau vizetele celulelor, ca deţinuţii să asculte cum alţii renunţau la idealurile pentru care luptaseră. Cei din celule înfundau vizetele cu pături. Toate aceste pedepse au încetat în aprilie 1964 şi s-a îmbunătăţit mâncarea, devenind mai acceptabilă.

În acelaşi timp, au început să se aplice decrete de graţiere, eliberându-se zilnic câteva zeci dintre deţinuţii care acceptaseră reeducarea. Cam pe la Sf. Ilie, un grup de ofiţeri i-a întrebat pe cei rămaşi cine vrea să renunţe la poziţia de rezistent. Nereuşind să obţină nici un candidat, s-au deschis toate uşile de la Zarcă şi li s-a spus să iasă cu bagajele. Erau mai puţin de o sută de „plăieşi”, sprijinin-du-se unul pe altul, putreziţi în „tranşee”, dar cu mândria de a fi rămas oameni demni şi întregi la minte. Au fost duşi în fosta capelă ortodoxă, amenajată cu paturi şi lejerie curată şi la intrare îi aşteptau două hârdaie cu mâncare consistentă şi bună, iar părintele Dumitru Bejan, cu experienţa prizonieratului rusesc, i-a învăţat să mănânce puţin şi cumpătat, ca să nu facă ocluzie intestinală, tocmai în pragul eliberării. Libertatea a fost câştigată la Aiud de acest mic grup, căruia călăul Gh. Crăciun i s-a adresat astfel în curtea fabricii, unde fuseseră adunaţi ultimii deţinuţi politici, în jur de o mie, şi aşezaţi în spatele băncilor pe care erau puşi „plăieşii” din Zarcă: „Dragi tovarăşi, vă spun tovarăşi pentru că din momentul de faţă toţi sunteţi liberi. Urmează ca în câteva zile să plece şi ultimul dintre voi. Voi, cei din Zarcă, ce plecaţi nereeducaţi, subliniază Crăciun, aţi învins!”

În acel moment, cei ce stăteau în picioare au sărit peste bănci, îmbrăţişându-se între ei, strigând „aţi învins, aţi învins”!

Când s-au mai potolit spiritele, acelaşi Gheorghe Crăciun a adăugat: „Cei care veniţi din Zarcă să luaţi aminte că veţi mai trece pe aici!”

Pe 11 iunie 1970, Tribunalul Militar Iaşi s-a deplasat pentru prima dată la Piatra Neamţ pentru judecarea unui nou proces politic. Adică o nouă înscenare (fiindcă nimic nu se schimbase în ţară), Acest nou proces îl avea în faţă pe neînfricatul apărător al dreptăţii şi libertăţii, Grigore Caraza şi, prin Sentinţa nr. 183/11.06.1970, l-a condamnat la 10 ani închisoare, pentru că după eliberarea din Aiud (unde refuzase să accepte reeducarea) şi-a reluat activitatea, şi a trecut la acţiuni care „pereclitează ordinea de stat”, desfăşurând „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.

Pentru a protesta împotriva acestei noi înscenări, Grigore Caraza a declarat greva foamei reuşind să ţină piept procurorului militar de la Bacău, col. Alex. Ionescu, în înscenarea ce i se făcea, ca şi în precedentele. A trecut prin Securitatea Bacău şi închisoarea Văcăreşti şi a ajuns din nou la Aiud, şi tot în Zarcă, unde se mai aflau circa 250 de deţinuţi politici.

Pe 1 septembrie 1976, Grigore Caraza a anunţat în scris conducerea închisorii Aiud şi Ministerul de Interne că refuză să mai iasă din închisoare, deoarece trecuse de cel de-al 20-lea an de temniţă, într-o ţară în care făcuse numai bine şi unde „familia mea se jertfise din moşi-strămoşi pentru ţară”. Ofiţerul politic a anunţat Bucureştiul, care a trimis două comisii (pe 14 şi 30 octombrie), să reancheteze acest caz. Pe 3 septembrie 1976 a fost anunţat că a venit sora lui la vorbitor şi cu greu a acceptat să o vadă. Şi, cu toate că erau cinci miliţieni care asistau, a reuşit, în faţa lor, să denunţe condiţiile de exterminare la care era supus şi arătând cu degetul a spus numele a patru dintre miliţienii de faţă, care se poartă urât cu deţinuţii şi din cauza cărora a făcut multă izolare, fiind nevoit să facă şi greva foamei. În tot acest timp sora lui, Alexandrina, plângea în hohote.

Înaintea Crăciunului din 1976 a fost dus la Spitalul TBC de la Târgu-Ocna, unde era singurul deţinut politic şi unde a stat izolat 101 zile. I s-a aplicat un tratament deosebit, pentru a fi pus pe picioare în vederea eliberării, dar a fost readus la Aiud.

La 13 iulie 1977 a fost scos din celulă şi dus în faţa generalului Vasile Ionel, care l-a servit cu cafea şi ţigări americane. Grigore Caraza l-a întrebat cu ironie pe ministrul de interne cum se împacă cu ţigările americane, când el, Caraza, a fost snopit în bătaie sub învinuirea că aşteaptă să vină americanii?

Schimbând vorba, generalul i-a spus că a venit să vadă cum arată un om care refuză să iasă din închisoare şi care este motivul refuzului. La această afirmaţie, Caraza i-a răspuns prin două exemple:

1 – Al amiralului Karl Dönitz, succesorul lui Hitler, care a fost condamnat la 10 ani de închisoare de Tribunalul de la Nurnberg, a fost ţinut în condiţii optime şi după eliberare a devenit profesor de liceu. Iar el, Caraza, nu a făcut rău nimănui şi face închisoare de 21 de ani.

2 – Al unui italian, în vârstă de 28 de ani, închis în timpul regelui Ludovic al XIV-lea şi uitat 35 de ani în fundul temniţei. În timpul succesorului rege s-a făcut recensământul populaţiei şi conducerea închisorii şi-a adus aminte de arestatul care zăcea în temniţă şi l-a scos în curtea închisorii deschizându-i porţile. Bătrânul de 63 de ani a căzut în genunchi, refuzând să iasă afară din închisoare: „Nu am ce căuta afară. Aveam cu 35 de ani, aveam o ţară, acum nu mai am; aveam părinţi, acum nu-i mai am; aveam soţie şi doi copii, acum nu-i mai am; aveam casă şi masă, acum nu mai am nimic. Refuz să ies din temniţă!”

Şi, terminând relatarea, Grigore Caraza s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat către uşă. Când a pus mâna pe clanţă, generalul l-a chemat, spunându-i că mai are ceva de discutat. I-a spus că s-au făcut şi greşeli, la care Grigore a ripostat: „Cercetaţi de unde a pornit răul, scoateţi-l la iveală, făceţi-l cunoscut şi pedepsiţi-i pe vinovaţi”.

A fost anunţat că în următoarele zece zile va fi eliberat, şi rugat să nu se opună, ca să nu se folosească forţa. Şi Caraza a răspuns că va ieşi pe poartă fără voia lui. După cinci zile s-a dat un decret de graţiere, iar de Sf. Ilie a venit căpitanul Vasile Asaftei care l-a condus cu maşina până la Piatra Meamţ, unde i se pregătise o garsonieră şi un serviciu.

Acest căpitan Asaftei a fost apoi tot timpul pe urmele lui şi căuta să îi afle toate gândurile, încercând chiar să-l invite la un păhărel, pentru a-l vedea lumea în anturajul Securităţii.

Dar Grigore Caraza avea alte planuri, numai de el ştiute. Din iulie 1979 a început acţiunea pentru obţinerea plecării din ţară, înaintând un memoriu prin care cerea expatrierea. Trecând prin nenumărate comisii, care căutau să-l liniştească, el le-a spus ultima dată că, dacă nu i se dă drumul, se va stropi cu benzină şi-şi va da foc. Până la urmă i s-a eliberat paşaportul, în ziua de Crăciun 1979, şi a obţinut viza de la Consulatul S.U.A. din Bucureşti. Până atunci a fost urmărit tot timpul, încercându-se ca pe ultimul drum spre gara Piatra Neamţ să fie lovit de o maşină a Securităţii, iar pe Aeroportul Otopeni i s-a făcut o percheziţie la piele, răsturnându-i-se lucrurile din valiza dată jos din cala avionului ca să piardă cursa din 21 mai 1980. A prins însă cursa din 23 mai. În avion i s-a servit masa pe o tavă gri-bleu, singura de acest fel dintre cele pe care le servea stewardesa. Observând acest lucru, a restituit tava, luând o alta de culoare crem, la fel cu ale celorlalţi pasageri, cu menţiunea ca a lui să fie dată celui ce o pregătise. Deci mâna lungă a Securităţii îl urmărea peste tot. În a doua jumătate a lunii iunie 1980 a ajuns la New-York. În această perioadă pleca din Bucureşti şi Ion Ovidiu Borcea, pe care-l aşteptam la Roma. La Paris, tot în luna mai, sosise şi Remus Radina. Amintesc aceste nume, deoarece au însemnat revigorarea exilului, începând să se facă astfel cunoscută drama poporului român, în adevărata ei amploare.

Grigore Caraza s-a angajat alături de Ovidiu Borcea în acţiunile Consiliului Naţional Român şi în Asociaţia Deţinuţilor Politici, s-a angajat cu trup şi suflet în acţiunile româneşti, îndeplinind misiunea mult visată de a face cunoscută suferinţa poporului român de sub ocupaţia rusească. A fost prezent şi a organizat toate manifestaţiile româneşti şi cele pentru întregirea familiilor.

L-a avut alături pe Liviu Butura, un om deosebit, cu două decenii mai tânăr, fiind împreună în tot timpul liber pe care-l mai aveau. Amândoi, cu traista plină, mergeau când la Congresul american, când la ziarişti sau personalităţi politice, încercând să trezească atenţia asupra României şi împărţind când Cartea neagră a României (în limba engleză), când Drama României (în franceză), când broşuri şi manifeste româneşti, celor ce soseau necontenit în Statele Unite.

El şi Liviu Butura, din banii lor, duceau în portbagajul maşinii gustări şi apă minerală spre a le oferi celor 40-50 de români care-i însoţeau peste tot. N-au lipsit nici de la Soultzmatt şi nici de pe treptele Congresului american de la Washington sau de la „Vatra Românească” din Jackson- Michigan, peste tot unde bateau inimi româneşti, cerând libertate pentru ţara lor subjugată de agenţii Moscovei şi de trădătorii autohtoni.

Pentru a se ruga Atotputernicului să sprijine România, tot împreună cu Liviu Butura, pe o ploaie canadiană, a urcat în genunchi cele o sută una trepte ale Oratoriului „Sf. Iosif” din Montreal, spunând pe fiecare treaptă rugăciunea Tatăl Nostru, ajungând după 65 de minute în faţa celor 600-700 de candele dispuse una lângă alta. Trecuseră pe lângă cele 14 popasuri ale Golgotei, sculptate în marmură, în mărime naturală, inclusiv cele trei căderi sub cruce, prin faţa cărora îţi plângeau nu numai ochii, ci şi sufletul.

Tot împreună cu Liviu Butura a luat „în primire” mormântul generalului Nicolae Rădescu, pe care-l îngrijeau de când dădea colţul ierbii, plantând flori, plivindu-le şi stropindu-le chiar cu lacrimi.

La manifestările iniţiate de cei doi era nelipsită din 1984 şi Mia Braia, pe care am cunoscut-o în această ipostază cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 Decembrie de la Biserica „Sf. Nicolae” din Woodside New York, unde slujea părintele Nicolae Bârsan. De atunci, Mia Braia a fost nelipsită din mijlocul manifestărilor româneşti, chiar cele de pe treptele Congresului din Washington.

Stabilit în ţară după anul 2000, Grigore Caraza împreună cu Ioan Roşca (din Piatra Neamţ, cetăţean canadian), cu Liviu Tudoraş, Gheorghe Jijie şi Răzvan Pârâianu, au depus o plângere penală către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, înmânând generalului Dan Voinea documente înregistrate sub nr. 35/P/2006, prin care solicitau deschiderea penală a Procesului Comunismului, deoarece genocidul săvârşit în România este evident şi nu mai poate fi acoperit, fiindcă ora istoriei e prea târzie şi vinovaţii trebuie sancţionaţi. Adevărul este de netăgăduit.

(Cicerone Ionițoiu, Figuri de legendă, Editura Fundația Academia Civică, București, 2013, pp. 142-149)

1. Afirmația, ca și titlul eseului, este subiectivă în sensul că au mai fost și alți deținuți politici care au făcut peste 21 de ani de închisoare. Este vorba în special de tinerii studenți arestați și condamnați în perioada dictaturii Antonesciene. Exemple: Ioan Ianolide (23 de ani), Marin Naidim (23 de ani), Virgil Maxim (22 de ani).

Sursa: https://fericiticeiprigoniti.net/grigore-caraza-tanarul-cu-cea-mai-lunga-detentie/

Valerie Moglan (n. 18 mai 1878, Călugăreni, Poiana Teiului, Neamț, România – d. 13 august 1949, Mănăstirea Neamț, Neamț, România) a fost un episcop ortodox român.

Părintele Valerie Moglan a unul din călugării unei generaţii de aur a Mănăstirii Neamţ. Călugărit în lavra Sfîntului Paisie, în anul 1909 a fost ales stareţ al mănăstirii, responsabilitate pe care a deţinut-o şi în greii ani ai primului război mondial (cînd în mănăstire funcţiona un spital militar şi pentru o vreme un cartier general al Armateri Române). Remarcat ca bun păstor de suflete, părintele Valerie a primit în grijă sufletele generaţiei Marii Uniri care l-au căutat ca duhovnic şi povăţuitor. Cunoscător al limbii ruse (făcuse seminarul în Rusia) şi al limbii germane (învăţată la Cernăuţi, unde absolvise facultatea de teologie, o instituţie de înalt nivel dinaintea Marii Uniri) şi franceză (învăţată la Paris, ca trimis al Mitropoliei Iaşilor), în 1924 a fost trimis în America de Nord, unde a ajutat la închegarea unei mitropolii româneşti, în special prin purtarea de grijă faţă de parohiile din Canada.

Reîntors în ţară, Arhimandritul Valerie s-a ocupat de viaţa duhovnicească a tinerilor călugări din Mănăstirea Neamţ, iar în 1935 a fost din nou ales stareţ al celei mai mari obşti din ţară, după ce episcopul Nicodim Munteanu, stareţul mănăstirii, fusese ales, în 1935, mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Tot părintele Valerie a fost şi director al seminarului de lîngă Mănăstirea Neamţ în acei ani.

Ca stareţ al mănăstirii, l-a tuns în călugărie pe Sfîntul Ioan Iacob, la 8 Aprilie 1936.

În acelaşi an, la 17 iunie 1936, arhimandritul Valerie Moglan a fost instalat ca arhiereu-vicar al Mitropoliei de la Iaşi, cu titlul “Botoşăneanul”. În treapta arhierească, părintele Valerie s-a ocupat de acţiunile filantropice din mitropolie, fiind membru al epitropiei de la Spiridonia, vechiul aşezământ spitalicesc ieşean. Pînă în 1940 a asigurat şi locotenenţa episcopiei Huşilor, vacantă pentru o vreme. La fel, între 1942 şi 1944, a fost locţiitor al episcopiei Buzăului, iar din 1944 s-a ocupat de refugiaţii din Moldova aflată sub teroarea războiului, alinînd suferinţele credincioşilor.

La 27 Octombrie 1942 l-a hirotonit ierodiacon, iar la 14 Iunie 1943 l-a hirotonit ieromonah (preot) pe Cuviosul Părinte Justin Pârvu, stareţul şi duhovnicul nostru. Tot în acelaşi an, vlădica Valerie l-a hirotonit ierodiacon, şi tot el, în 1947, l-a hirotonit preot şi hirotesit duhovnic pe Cuviosul Părinte Paisie Olaru, care le-a fost duhovnic şi Părintelui Cleopa Ilie, şi, după întoarcerea din închisoare, Părintelui Justin Pârvu.

La 19 Septembrie 1947 Episcopul Valerie l-a hirotesit arhimandrit pe Părintele Cleopa Ilie, stareţul Mănăstirii Sihăstria, care fusese de curînd ridicată la rang de mănăstire de către Sinodul B.O.R. În predica sa, Episcopul Valerie Moglan a adresat Arhimandritului Cleopa urmatoarele cuvinte: ”Părinte Cleopa, primeşte bastonul acesta. Cine ascultă de sfinţia ta, de Dumnezeu ascultă! Cine nu ascultă, poţi să-l baţi cu toată pădurea, că om din el tot nu mai faci!”

După 1948, atunci când instituţia arhiereului vicar a fost desfiinţată la cererea regimului comunist, bătrânul arhiereu Valerie Moglan s-a retras la Mănăstirea Neamţ. A trecut la cele veşnice de Adormirea Maicii Domnului a anului 1949, fiind înmormântat lângă zidurile mănăstirii în care a primit chipul îngeresc vieţuirii monahiceşti.

Distincții
Ordinul Meritul Cultural, în gradul de Cavaler clasa I, pentru biserică (1 februarie 1943)

Sursa: https://manastirea.petru-voda.ro/2019/08/13/la-pomenirea-a-70-de-ani-de-la-savirsirea-episcopului-valerie-moglan/

Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț – d. 16 iunie 2013) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare. Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca, Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane. A făcut vâlvă cu o teorie conspirativă, și anume că cipul din pașaport ar conține numărul fiarei.

Biografie

Părintele Iustin s-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10 februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif.

În condiţiile în care zona Moldovei, în care s-a născut părintele, a fost şi este considerată Athosul României, datorită nenumăratelor mănăstiri, şi fiindcă mama sa, Ana, îl ducea în duminici şi sărbători la mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ, tânărul a simţit din copilărie o apropiere de credinţă şi o atracţie către viaţa duhovnicească.

La vârsta de 17 ani, în 1936, tânărul intra la Mănăstirea Durău, unde a cunoscut duhovnicii unei generaţii care moştenise o tradiţie spirituală solidă, oameni care iubeau valorile ortodoxe, care îşi dedicau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie: Părintele Pahomie, Părintele Domeţian, Părintele Irinarh sau Părintele Irimia Schivnicul.

După un an participă la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica – perioadă în care ia contact cu mişcarea legionară – , de unde va pleca, mai apoi, la seminariile din Râmnicu-Vâlcea şi Roman.

În anul 1940 este tuns la monahism, la 7 octombrie 1940 este hirotonit ierodiacon, iar în 20 august 1942 este hirotonit ieromonah.

În perioada 1942-1944, Părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, din Neamţ până la Odesa, participând, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

După război îşi continua studiile la Seminarul din Roman, însă în anul 1948, anul absolvirii seminarului, la 14 mai, este arestat pe motive politice şi condamnat la 12 ani de închisoare politică. Au urmat ani de suferinţe prin închisorile comuniste de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi Aiud, munca silnică din minele de la Baia Sprie, şi „reeducarea” din Închisoarea Piteşti.

Anul 1960, îi aduce Părintelui Iustin, o nouă condamnare – de patru ani de închisoare – pentru refuzul său de a renunţa la credinţă. La expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii !”. Pentru aceasta, comuniştii au considerat că încă patru ani de detenţie îl vor „disciplina” pe Părinte.

Despre cei aproape 17 ani de detenţie, Părintele spunea că a trăit „cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei”. Ca preot, Părintele Iustin şi-a făcut un scop din răspunderea faţă de viaţa spirituală a celorlalţi deţinuţi, încât rugăciunea devenea cu mult mai puternică decât era înainte de detenţie. În închisoare, durerea proprie nu mai era simţită pentru că altcineva murea alături. „Moartea făcea parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăş şi mai înainte, pe frontul de est când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa”, spunea, peste ani, Părintele.

Eliberarea din închisoare vine abia în anul 1964, la 14 mai, însă Părintele este obligat să muncească o perioadă ca lucrător forestier.

În anul 1966 este primit la Mănăstirea Secu unde va sluji ca preot şi duhovnic, până în anul 1974, perioadă în care mergea des la Mănăstirea Sihăstria, unde îl avea ca duhovnic pe Părintele Ioil, dar şi alţi prieteni de suflet: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Paisie, Părintele Nazarie stuparul Mănăstirii Sihăstria, Părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniţă, sau Părintele Petroniu Tănase, viitorul stareţ al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos.

În perioada 1977 – 1989, a devenit monah la Mănăstirea Bistriţa, având domiciliu forţat sub supraveghere. Chiar în aceste condiţii, pentru Părintele Iustin, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale, după cum afirma, chiar în anii comunismului veneau oameni din toate colţurile ţării la chilia părintelui, se ruga pentru ei, îi îndruma, făcea botezuri şi cununii în taină, iar durerea ascunsă în mărturisirile oamenilor ajungea în centrul fiinţei lui, el răspunzând cu poveţe alese pentru fiecare în parte.

În anul 1976, părintele Iustin Pârvu ajunge în pelerinaj la mănăstirile de la Sfântul Munte Athos, cu acceptul comuniştilor.

După Revoluţia din 1989, Părintele Iustin revine timp de un an la Mănăstirea Secu, iar în anul 1991 ajunge în satul Petru Vodă din Neamţ, „poiana copilăriei sale”, unde, alături de alţi doi monahi, Ignat şi Calinic, va întemeia Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, închinată martirilor români din temniţele comuniste.

Cu toate că a întâmpinat mari dificultăţi privind finanţarea şi achiziţionarea materialelor de construcţie, Părintele, susţinut de numeroasa obşte pe care a reuşit să o organizeze în scurt timp, a reuşit să ridice biserica şi trei clădiri pentru stăreţie, chilii, trapeza, bucătărie şi camere pentru oaspeţi, dar şi un schit de maici – Paltin -, la mică distanţă de Mănăstirea Petru Vodă.

Stareţ şi mare duhovnic, a făcut din chilia sa un loc „îngropat în popor”, iar părintele era punctul de sprijin al celor aflaţi în durere, cărora le transmitea dragoste şi milostenie.

În anii petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era:

– prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,

– între 14 şi 18 ore pe zi, slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac

– aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană

– citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi

– odihnă 2-3 ceasuri pe noapte.

În toată această perioadă, Părintele Iustin a susţinut şi viaţa monahală de la alte schituri, precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Peştera Sfântul Ioan Casian, Peştera Sfântului Andrei ori Mănăstirea Sfântul Ioan Casian, din Dobrogea.

În anul 2003, înfiinţează „Glasul Monahilor”, o publicaţie lunară de învăţătură şi atitudine ortodoxă, iar în 2 noiembrie 2008, este ridicat la rangul de arhimandrit, de către PS Calinic Botoşăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu prilejul sfinţirii mănăstirii de maici de la Petru Vodă.

Părintele Iustin Pârvu a trecut la cele veşnice la 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani, fiind înmormântat lângă biserica ridicată de el la Petru-Vodă. De atunci, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru oamenii veniţi din toate colţurile ţării.

În anul 2015, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a fost dezvelit, în fața primăriei din Poiana Teiului, un bust al părintelui Iustin Pârvu, realizat de artistul plastic vâlcean Ivan Jinaru, pentru a cinsti memoria faptelor minunate săvârşite de arhimandrit.

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu)

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_P%C3%A2rvu / https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofie-psihologie/portret-parintele-iustin-parvu-unul-dintre-cei-mai-de-seama-martiri-misionari-si-duhovnici-ai-romaniei-id10661.html