Mănăstirea Petru Vodă este o mănăstire ortodoxă care aparține administrativ de Arhiepiscopia Iașilor.

Lăcașul, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost înființat în anul 1991 într-o poiană (Hașca) din Munții Stânișoarei de către Arhimandritul Iustin Pârvu, în amintirea celor care au suferit în detenție în timpul regimului comunist. Biserica din lemn a fost terminată în 1992. A fost pictată în perioada 1994-2000 în tehnică tempera de către pictorul Mihai Gabor în stil bizantin, atât în interior cât și în exterior.

Accesul se face printr-un drum forestier, derivație din satul Petru Vodă situată pe parte stângă a direcției de mers, dinspre Poiana Largului spre Târgu Neamț.

Biserica este contruită din grinzi de lemn, pe o fundație de beton. Catapeteasma – realizată de Pantelimon Peiu din Târgu Neamț, este din stejar. O turlă octogonală prelungește în sus naosul. Intrarea în pridvor se face prin partea sudică, printr-o ușă sculptată în stejar.

Sursa:
https://petruvoda.mmb.ro/

Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi” din Poiana Largului, comuna Poiana Teiului, județul Neamț, cunoscută și sub denumirea de „Biserica din Luncă”, a fost un monument istoric de o valoare culturală și spirituală semnificativă pentru comunitatea locală. Construită integral din lemn, biserica reflecta tradiția meșteșugărească și credința profundă a locuitorilor din zonă.

Din păcate, la data de 27 februarie 2011, un incendiu devastator a distrus complet acest lăcaș de cult. Cauza probabilă a incendiului a fost un coș de fum neizolat termic corespunzător. În urma acestui eveniment tragic, biserica a fost declasată din Lista monumentelor istorice prin Ordinul nr. 2.798 din 29 decembrie 2011 al ministrului culturii și patrimoniului național.

În prezent, pe locul fostei biserici, comunitatea locală a ridicat un nou lăcaș de cult, continuând tradiția spirituală a zonei și păstrând vie memoria vechii biserici de lemn. Noua biserică poartă hramul „Sfinții Trei Ierarhi” și servește drept centru religios pentru credincioșii din Poiana Largului.

Lacul Izvorul Muntelui (cunoscut și sub denumirea de Lacul Bicaz) este un lac de acumulare aflat pe cursul mijlociu al râului Bistrița din România, în Carpații Orientali, la 4 km în amonte față de orașul Bicaz din județul Neamț.

Lacul, cu o formă alungită, pe direcția nord-vest – sud-est, are o suprafață de 32,6 km² și s-a format după construirea între anii 1950 și 1960 a unui baraj care alimentează hidrocentrala de 210 MW construită în timpul regimului comunist inclusiv cu aportul muncii forțate prestate de deținuți politici. Pentru construcția barajului și amenajarea lacului au fost strămutate 22 de sate din zonă, și peisajul natural a fost drastic schimbat, el fiind declarat rezervație naturală acvatică în 2000.

Lacul este ocolit pe malul său nord-estic de șoseaua națională DN15, care leagă Piatra Neamț de Toplița.

Direcția sa generală este de la nord-vest spre sud-est, având frecvente zone de extindere laterală, cea mai importantă fiind cea de pe râul Bistricioara (de aproximativ 3 km). Are – în medie – o lungime de 35 km, un perimetru de 71 km, o suprafață de 32,6 km² și un volum maxim de apă de 1.250 milioane m³, fiind totodată – ca mărime – al doilea lac artificial din România și al treilea ca înălțime. Diferența dintre cotele maximă – aflată la 516 m altitudine și minima – aflată la 434 m altitudine, este de 82 m, depinzând de regimul de exploatare. Geologic amenajarea este situată în zona flișului Carpaților Orientali.

Două captări secundare aflate la Tașca respectiv Izvoru Muntelui, deviază apa râurilor Bicaz respectiv pârâului Izvorul Muntelui în lacul principal. Cea de la Tașca se constituie în spatele unui baraj de tip stăvilar cu două câmpuri deversoare echipate cu 2 stavile segment cu clapetă, fiind limitată de un dig lateral cu o lungime de 1,3 km și un dig de pamant lung de 60 m în frontul de retenție, ce se închide în versantul stâng. Priza de apă se continuă cu o galerie de derivație cu diametrul de 0,4 m și o lungime de 9845 m, ce asigură debitul de servitute. Cea de-a doua captare (de tip tirolez, debit instalat de 2,4 mc/s) este instalată la traversarea galeriei de derivație de către pârâul Izvorul Muntelui, cu dirijarea acestuia direct în galerie (conductă îngropată cu diametrul de 3 m și lungime de 150 m). Debitul normal de transport al derivației la nivelul normal de retenție al lacului este de 15 m3/sec.

Posibilități de acces: Lacul Izvorul Muntelui este accesibil în primul rând rutier și feroviar (în sud).

Principala cale de acces este reprezentată de DN15 pe porțiunea Bicaz – Poiana Largului. Din centrul Bicazului, drumul șerpuiește pe serpentinele care urcă pe coronamentul barajului, pentru a se angaja ulterior pe marginea stîngă a lacului. După ce revine le malul drept – trecând peste viaductul de la Poiana Largului, se intersectează cu DN17B care vine de La Vatra Dornei. De aici se îndreaptă mai întâi spre sud, apoi pe valea Bistricioarei spre Pasul Creanga. Deoarece în zona Munților Stânișoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanților – prăbușiri, eroziune torențială și mai ales alunecări de teren, întreținerea și exploatarea șoselei Bicaz – Largu prezintă dificultăți semnificative.

În Bicaz ajunge și DN12C care coboară din Pasul Pângărați dinspre Transilvania.

În zona de sud-vest există un singur drum modernizat, care necesită însă reparații capitale. După porțiunea inițială a acestui drum cu indicativul DJ155F dintre Bistricioara (intersecția cu DN15) și Durău, acesta urcă Ceahlăul pentru a coborî spre Izvoru Muntelui și de aici mai departe spre baza barajului, pe dreapta Bistriței. Porțiunea montană a drumului este foarte deteriorată. Alternativă există pe marginea lacului numai sub forma unui drum forestier – Izvorul Alb, între intersecția cu DJ155F din satul Ceahlău și porțiunea de acces pe coronamentul barajului a DN15.

Viaductul Poiana Teiului sau viaductul Poiana Largului este un viaduct rutier pe drumul național 15, care traversează coada lacului Bicaz în dreptul satului Poiana Largului din comuna Poiana Teiului, în județul Neamț. Viaductul este situat la km 243+610 al DN15.

În 1903, după satisfacerea serviciului militar, Dimitrie Leonida s-a înscris la Școala Politehnică din Berlin–Charlottenburg, o instituție universitară cu tradiție. Încă din 1904, viitorul inginer a devenit preocupat de amenajările hidroenergetice și a început să studieze în timpul liber ideea realizării practice a unui complex hidroenergetic pe unul din râurile tânărului Regat Român, considerând că Bistrița și Trotușul ar fi cele mai potrivite în acest scop. În opinia sa, o astfel de lucrare ar fi putut asigura dezvoltarea economică a întregii Moldove, exercitând o influență benefică asupra industriei și agriculturii locale. Walter Reichel, unul din profesorii care l-au remarcat pe Leonida, i-a propus ca amenajarea hidrotehnică a Bistriței să constituie viitoarea sa lucrare de diplomă. Leonida a absolvit facultatea în 1908, iar lucrarea sa de diplomă, intitulată „Studiul unei uzine hidroelectrice la Stejaru, lângă Bicaz”, a fost apreciată de comisia de evaluare, notată cu nota maximă și cu mențiunea „Mit Auszeichnung bestanden” (cu distincție).

Revenit în țară, inginerul Dimitrie Leonida a fost angajat în administrația Căilor Ferate Române, poziție din care a militat intens pentru electrificarea României și a reluat studiile privind complexul hidroenergetic de la Bicaz. Prin intermediul său, profesorul George Macovei, asistat de Ion Atanasiu, a fost angajat de CFR să efectueze studiul geologic al regiunii, care a fost publicat în 1923 sub egida Institutului Geologic al României. În 1935, profesorul George Macovei a publicat și raportul special pe care îl depusese la Direcțiunea Electrificării CFR sub titlul „Barajul de la Bicaz”.

În lucrarea sa de diplomă, Dimitrie Leonida propusese un baraj de doar 20 m înălțime, dar în 1926 a întocmit o documentație în care prevedea o amenajare hidrotehnică mult mai complexă, cu un baraj de 60 m înălțime și o serie de lucrări conexe.

În anii 1949–1950, Institutul de Studii și Proiectări Energetice București a demarat un amplu program de studii și măsurători hidrologice pe valea Bistriței, iar pe baza acestora, la 13 noiembrie 1950, prin Hotărârea nr. 1182 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, s-a decis:

– construirea pe râul Bistrița, în regiunea Bicaz, a unui baraj pentru crearea unui lac de acumulare cu o capacitate de cca. 1.200.000.000 mc apă, care să asigure compensarea debitelor râului între anii secetoși și ploioși;
– construirea unei centrale hidroelectrice pe Bistrița, la Stejaru, cu o putere de 210000 kw și cu o producție de aproximativ 430.000.000 kwh anual, care se va numi Centrala Hidroelectrică „Vladimir Ilici Lenin”.

Biserica de lemn din Galu aflată în nord-vestul Comunei Poiana Teiului – Județul Neamț, a fost construită în anul 1818. Are hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil“,aparține cultului ortodox și administrativ depinde de Protopopiatul Ceahlău – Arhiepiscopia Iașilor – Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Clădirea se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI:NT-II-m-B-10619.

Însemnarea de deasupra pridvorului, în ceea ce privește data construirii edificiului trimite la anul 1818, dar o notă de pe o Evanghelie tipărită la București menționează că aceasta a fost dăruită bisericii din satul Galu în 8 noiembrie 1780. Ar rezulta că actuala biserică s-a construit la începutul veacului al XIX-lea pe locul unui lăcaș mai vechi de anul 1780 distrus în împrejurări încă necunoscute.

Clădirea este realizată în stil moldovenesc cu unele influențe transilvane, explicația fiind transferul populațional la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din Transilvania spre Valea Bistriței moldovenești.

Biserica are caracteristici rar reunite în arhitectura aceleiași construcții: folosirea exclusivă a lemnului, chiar și la îmbinări, proporții miniaturale echilibrate, stil pur și execuție caracterizată de măiestrie.

Planul cruciform a fost dezvoltat spre sud cu un pridvor deschis, având câte patru colonete de lemn pe laturile de la intrare. Acoperișul de șiță lasă să se întrevadă elementele de bază ale edificiului: altarul, absidele laterale și încăperea pătrată a clopotelor situată deasupra pridvorului, iar pereții din bârne de brad îmbinate în „coadă de rândunică” pun în evidență măiestria celor care au lucrat aici folosind numai cuie de lemn.

Interiorul căptușit cu scânduri de brad, este împărțit printr-un perete de dulapi în care a fost tăiat un gol în arcadă, reliefând astfel structura sistemului de boltire cu planșeu drept în pronaos și bolți cu fâșii curbe în plan octogonal în naos și altar. Ancadramentul ușii de la intrare este împodobit cu un brâu încrustat, neterminat, iar catapeteasma realizată de către Ion Zugravul de la Răpciuni, etalează în ornamentica sculpturală o îmbinare de motive populare specifice Văii Bistriței.

Piatra Teiului este o klippă calcaroasă situată în coada cuvetei actuale a lacului de acumulare Izvorul Muntelui de pe Râul Bistrița, declarată ca monument al naturii (categoria a III-a IUCN) din anul 1951, actualmente cu statut de rezervație geologică.

Se găsește puțin în amonte de confluența pârâului Largu cu râul Bistrița, în zona unde se întâlnesc având ca punct comun Viaductul Poiana Largului – DN15, DN15B, DN17B. Drumul care duce spre sud-est merge pe malul stâng al lacului către Bicaz (44 km), iar drumul care duce spre nord-est ajunge la Târgu Neamț (46 km). Spre nord-vest șoseaua merge spre Vatra Dornei (85 km), iar către sud-vest spre Toplița (69 km).

Este perfect vizibilă de pe viaductul ce traversează lacul și foarte aproape de acesta în amonte pe partea dreaptă a văii, fiind înconjurată de pământ sau având piciorul cuprins de ape (în cea mai mare parte a anului, cca. 6-8 luni), după cum lacul are nivelul apelor mai scăzut sau mai ridicat.

Stânca, cu o înălțime de 23 m, este amplasată pe o terasă mai înaltă cu 5-7 metri față de nivelul Bistriței. Aria protejată are o suprafață de 0,2 ha și se găsește la altitudinea de 508 m.

Este un martor de eroziune al unui recif cretacic de natură coraligenă. În compozitia rocii intră o bogată faună fosilă sarmatică. Inițial denumită Piatra Dracului datorită singularității ei, lucru ce nu putea fi explicat decât prin legende, ulterior a căpătat denumirea actuală după ce spre vârful ei a crescut un tei.

Potrivit legendelor, Diavolul ar fi rupt într-o noapte o bucată de stâncă de pe vârful Ceahlăului pentru a opri apele Bistriței și a inunda zona. În timp ce zbura cu stânca în brațe, el ar fi fost surprins de apariția zorilor și, temându-se de lumina soarelui, ar fi lăsat-o să cadă și ar fi fugit să se adăpostească în întuneric.

Muzeul Zoologic „Constantin Romanescu” este situat în satul Dreptu, comuna Poiana Teiului, județul Neamț. Fondat în 1927 de învățătorul Constantin Romanescu, muzeul găzduiește o colecție impresionantă de faună locală, incluzând animale împăiate precum păsări, vulpi, rozătoare, un râs și un urs carpatin.

Clădirea muzeului, fosta școală primară din sat, păstrează arhitectura tradițională, cu săli spațioase și mobilier de epocă. Pe lângă exponatele zoologice, muzeul include și o sală dedicată patrimoniului local, amenajată de profesoara Dumitrina Erhan. Aceasta conține bănci școlare vechi, cataloage și documente școlare, precum și piese vestimentare tradiționale, oferind vizitatorilor o incursiune în istoria educației și culturii locale.