Viaductul Poiana Teiului sau viaductul Poiana Largului este un viaduct rutier pe drumul național 15, care traversează coada lacului Bicaz în dreptul satului Poiana Largului din comuna Poiana Teiului, în județul Neamț. Viaductul este situat la km 243+610 al DN15.
În 1903, după satisfacerea serviciului militar, Dimitrie Leonida s-a înscris la Școala Politehnică din Berlin–Charlottenburg, o instituție universitară cu tradiție. Încă din 1904, viitorul inginer a devenit preocupat de amenajările hidroenergetice și a început să studieze în timpul liber ideea realizării practice a unui complex hidroenergetic pe unul din râurile tânărului Regat Român, considerând că Bistrița și Trotușul ar fi cele mai potrivite în acest scop. În opinia sa, o astfel de lucrare ar fi putut asigura dezvoltarea economică a întregii Moldove, exercitând o influență benefică asupra industriei și agriculturii locale. Walter Reichel, unul din profesorii care l-au remarcat pe Leonida, i-a propus ca amenajarea hidrotehnică a Bistriței să constituie viitoarea sa lucrare de diplomă. Leonida a absolvit facultatea în 1908, iar lucrarea sa de diplomă, intitulată „Studiul unei uzine hidroelectrice la Stejaru, lângă Bicaz”, a fost apreciată de comisia de evaluare, notată cu nota maximă și cu mențiunea „Mit Auszeichnung bestanden” (cu distincție).
Revenit în țară, inginerul Dimitrie Leonida a fost angajat în administrația Căilor Ferate Române, poziție din care a militat intens pentru electrificarea României și a reluat studiile privind complexul hidroenergetic de la Bicaz. Prin intermediul său, profesorul George Macovei, asistat de Ion Atanasiu, a fost angajat de CFR să efectueze studiul geologic al regiunii, care a fost publicat în 1923 sub egida Institutului Geologic al României. În 1935, profesorul George Macovei a publicat și raportul special pe care îl depusese la Direcțiunea Electrificării CFR sub titlul „Barajul de la Bicaz”.
În lucrarea sa de diplomă, Dimitrie Leonida propusese un baraj de doar 20 m înălțime, dar în 1926 a întocmit o documentație în care prevedea o amenajare hidrotehnică mult mai complexă, cu un baraj de 60 m înălțime și o serie de lucrări conexe.
În anii 1949–1950, Institutul de Studii și Proiectări Energetice București a demarat un amplu program de studii și măsurători hidrologice pe valea Bistriței, iar pe baza acestora, la 13 noiembrie 1950, prin Hotărârea nr. 1182 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, s-a decis:
– construirea pe râul Bistrița, în regiunea Bicaz, a unui baraj pentru crearea unui lac de acumulare cu o capacitate de cca. 1.200.000.000 mc apă, care să asigure compensarea debitelor râului între anii secetoși și ploioși;
– construirea unei centrale hidroelectrice pe Bistrița, la Stejaru, cu o putere de 210000 kw și cu o producție de aproximativ 430.000.000 kwh anual, care se va numi Centrala Hidroelectrică „Vladimir Ilici Lenin”.
